Ți-am cerut vindecare
Și deloc nu am primit.
Pe mult prea tulburata mare,
Ca omul nimănui eu m-am simțit.

Printre ce e pământesc,
Nu sunt de nimeni apropiat,
Dar de Tatăl meu ceresc,
Am vrut să fiu nedezlegat.

În rugăciuni cu mii la număr,
Ți-am amintit neostenit,
Inima să m-ajuți s-o apăr.
Dar uite, Tată... am obosit.

Vreau să vin înaintea Ta,
Cu mintea și inima curate.
Ți-am tot repetat așa,
În rugăciuni nenumărate.

Totuși n-a mai venit curățarea
Și tot în durere am rămas.
Chiar nu îmi vezi Tu ardoarea
Ce mă lovește cu-orice pas?

De ce mă lași, dar, suferind?
Drumul început-am cu credință,
Pe zi ce trece ea pierind,
Căci n-am văzut s-am biruință.

Am înțeles că se arată
Mai multă putere atunci când
În durere strig neînfricată,
Neoprindu-mă nicicând,

Osanale către Tine,
Singur și puternic Domn,
Doar că sufletu-mi se stinge,
Cade-n prea adâncul somn,

De oboseala adunată,
Timp de-un an și luni de zile,
De când cu drag Te numesc Tată,
De când m-am întors la Tine.

Nu vreau să fiu nerespectuoasă,
Numai că mă simt străină
Atunci când, cică, vin acasă,
La palatul ce mi-e-acum ruină.

Am încercat tot ce-am știut,
Tot ce mai-marii mi-au spus.
Toate un scop au avut:
Să Te cunosc pe Tin' Isus.

Să-Ți simt atingerea curată
Și glasul cela blând și calm,
Să vi Tu în a mea barcă
Ca să mă păzești de val.

Am vrut ca și Tu, de o seamă,
Să mă cunoști cu-adevărat,
Ca în ziua de cumplită teamă,
Când sufletu-mi va fi înfățișat,

Înaintea Tronului de har
Și judecată preaînaltă,
Să nu poți să-mi spui Tu, dar,
Că nu m-ai cunoscut vreodată.

Puterile când mi s-au terminat
Eu am abandonat lucrarea,
Lăsându-Te pe Tine Împărat,
Să îmi îndepărtezi povara.

Chiar de plină de durere am zis
Că las totul-n mâna Ta,
Viața ce-o așteptam de vis
Tot mai mult întârzia.

Am așteptat și înc-aștept
Să vi, Isus, să mă salvezi.
Cât de mult azi îmi regret
Fărădelegile, Tu vezi.

De ce nu vi să faci ceva?
De ce nu mă eliberezi?
Nu îmi zice cartea Ta
Că e de-ajuns atât, să crezi?

Am crezut, Doamne,
Iar răspunsul n-a venit.
În rugă și lacrimi în noapte,
Tot n-am fost tămăduit.

Am plâns cu-amar în fața Ta
Și starea nu mi s-a schimbat.
De-atâtea ori venea-ntrebarea
Ești Tu oare adevărat?

Dar pe loc, odat' cu astea,
Nu ezitai să-mi amintești
De ajutorul dat adesea,
Cu mine când mi-ai spus că ești.

Și atunci de ce, bunule Tată,
Nu mi-ai venit în ajutor?
De ce mă lași îndurerată?
Îți place că toate mă dor?

Familia mea e atacată
Și n-am puterea s-o salvez.
Parcă nu sunt importantă,
Pentru ei eu nu contez.

Credința mea e clătinată,
Curând simt c-o să cedez.
Sunt într-o cușcă strâns legată
Și vreau doar să evadez,

Să mă bucur lângă Tine,
Să fii fericirea mea,
Veacul să-mi petrec cu bine
Venind curată-n fața Ta.

Locașul Sfânt Ți-e atacat
De oameni plini de-amărăciune,
Ce spun că Te au Împărat,
Dar ei trăiesc, Tată, în lume.

Și mă doare atunci când văd
Că biserica nu-i Templu,
Ci un loc plin de prăpăd,
Niciodat' un bun exemplu.

Dintr-o inimă zdrobită
Te chem să vi, să faci ceva.
Altfel, mult prea des lovită,
Cândva eu, Doamne, voi cădea.

Mă cunoști cu de-amănuntul
Și știi că ce vreau cel mai mult,
E să-Ți împlinești Cuvântul
Și să mă iei de pe pământ.

Mă prinde lanțul reflectării
Când la oameni mă gândesc,
Cum din văpaia marii flăcări
Atâția, Doamne, se jelesc.

Deși timpul meu se duce
Și, așa ca Pavel în vechime,
Mă bucur că-i așa de dulce
Gândul să mă duc la Tine,

Te rog să mai ai răbdare,
Prin noi încă să lucrezi,
Sunt mulți ce merg către pierzare,
Dar Tu poți să îi salvezi.

Chiar și în durere grea,
N-o să pun stop niciodată,
Laudei din gura mea,
Către Tine, Sfinte Tată.

Știu că ești tot Suveran,
Orice-n viața mea se-ntâmplă,
Și c-ai întocmit un plan
Pentru inima-mi plăpândă.

Pe mai departe, orice ar fi,
Te rog s-alini al nostru dor.
Protejeaz-ai Tăi copii,
Până vei veni pe nor.

Amin!